Articolul acesta este primul “episod” din seria “Televizorul – La ce Bun?”

Aveti idee cam cat timp petrec oamenii, in medie, uitandu-se la televizor? Probabil stiti care sunt statisticile. Eu cand le-am vazut m-am speriat. E drept ca sunt de la americani, dar sunt sigur ca noi nu suntem exagerat de departe, si in nici un caz la polul opus.

In fine, sa nu judecam masele…fiecare om cu modelul lui de viata, e perfect normal. Nu e treaba noastra aici. Insa ma gandesc altfel: oamenii care sunt interesati de autodezvoltarea personala nu au voie sa se uite atat de mult la televizor. Si cum ei alcatuiesc audienta site-ului meu, am sa explic si de ce si in ce fel televizorul le e daunator.

PROBLEMA #1: PASIVITATE

Probabil cunoasteti diferitele modele de comunicare, cu trasaturile lor. Avem interactiunea “ata in fata, avem telefonul (unde nu prea putem exprima limbajul corpului), si asa mai departe. Ei, modelul TV stiti deja ca toata comunicarea se petrece intr-o singura directie – dinspre cutia luminoasa inspre tine. Nu se poate pune problema unui dialog, pentru ca tu un ai cum sa spui nimic. Tu poti sa ii dai raspunsuri moderatorului de emisiune, sa te rastesti la el si sa te enervezi (cum fac cei mai multi oameni oricum), dar el nu aude!

Au existat studii care au aratat cat de mult sunt afectati copiii din cauza privitului la televizor. Le diminueaza creativitatea curajul si initiativa de a vorbi, si asa mai departe. E si normal, daca stai ca un vitel blajin si te uiti intr-o cutie…ce poti sa te astepti?

De fapt, daca vreti adevarul, iata-l: oamenii care se uita la televizor sunt mai prosti decat cei care isi cauta informatia si entertainment-ul in alta parte – mai ales in carti sau in discutii cu alti oameni.

Mai sunt dezavantaje la care ne putem gandi…hai sa va mai zic…

Prea multa “formare de opinie”?
“I agree with no one’s opinions, I have some of my own” zicea un mare om dastept. Sezatorile si talkshow-urile cu analisti sunt de multe ori pierdere de vreme, daca ar fi sa ma intrebati pe mine. Se intampla un eveniment in lumea politica, apoi sare o armata intreaga de analisti, pseudo-sociologi si “sezatoristi” sa isi dea cu parerea. E interesant sa-i asculti, dar de multe inutil. Eu am incredere in voi si zic ca va puteti forma si propria parere, chiar fara influenta lor, n-am dreptate? Avem cap, putem gandi. Mai mult, la ce-mi folosete mie ca inteleptul X comenteaza atitudinea politicianului Y? Eu nu ma ocup cu politica si oricum nu ma priveste zona asta. Singurele influente pe care le am sunt dreptul de vot si dreptul de a manifesta, eventual. La manifestari nu ma duc, ramane votul, care e o data la cativa ani. Ca sa-mi formez o optiune n-am nevoie de sute de ore de vorbarie detaliata. Si oricum, stiti vorba aia, “la politica, la fotbal si la femei se pricepe toata lumea”. De ce sa nu avem propriile pareri daca tot trebuie sa avem pareri? Bun, si daca le avem sau nu…cu ce ne imbunatateste asta viata, concret?

Asa ca spuneti-mi va rog: pentru ce casca oamenii gura atatea sute de ore la talkshow-uri?

Si mai spuneti-mi inca ceva: nu e bine sa-ti pui propriul creier in miscare si sa elaborezi propriile idei ?

PROBLEMA #2: CALITATEA INCREDIBIL DE PROASTA A MATERIALELOR

Trebuie sa recunoasteti ca ati ramas cel putin o data uimiti de calitatea derizorie a unui program pe care l-ati vazut la TV. Am sa va explic care e cauza si cam ce se intampla…

Am facut in toamna un curs foarte, foarte misto de media studies. Sa va povestesc una dintre chestiile destepte pe care le-am auzit: ati observat explozia numarului de posturi TV din Romania. Se intampla asta pe toata planeta. Cate posturi avem noi? E, hai sa zicem un numar, acolo….20? Bun, avem 20 de posturi. Cat timp trebuie ele sa emita material? Pai daca scadem orele “moarte” adica mai ales noaptea si dimineata devreme (cand sunt reluari, teleshopping, SMS-uri sau nimic), ramanem cu cateva ore bune in fiecare zi. Hai sa fiu generos sa zic 10 ore. Ei, avem deci 20 de posturi care trebuie sa acopere fiecare cate 10 ore de emisie cu material? Asta inseamna 200 de ore zilnic! Ce inseamna asta?

Pai: in afara de posturile care “se scot” usor, cu videoclipuri sau aceleasi materiale pre-inregistrate (ex: Etno, Teleshopping), celelalte trebuie sa faca pe dracu in patru sa scoata material pentru difuzat. Aici exista doua solutii: (1) sa produci materialele si (2) sa cumperi. Bineinteles ca se recurge la ambele solutii. Dar e o mare problema de luat in calcul aici: banii. Televiziunile sunt business-uri, si nu-si permit sa mearga “pe minus”, asta e clar. Si pentru ca audientele sunt oarecum fragmentate, si pentru ca un patron are mai multe posturi de intretinut simultan, se pune clar problema cheltuielilor.

Din cauza asta avem la televizor prostioarele pe care le stim: seriale cumparate la “vrac” sau produse la noi pe banda, enorm de multe talk-show-uri, “reality” show-uri care sunt de fapt nesimtit de regizate si asa mai departe. Ne explica o profesoara cat de scumpe sunt documentarele de calitate si emisiunile de tip Discovery Channel, unde intra omu’ cu camera sub apa sa filmeze corali, le ingheata fundul pe la Polul Sud, sau stau nopti intregi prin safari sa astepte leii sa atace gazelele. Si la documentarele traditionale e bataie de cap: trebuie coroborate materiale, contactate surse, verificat autenticitatea, pus in balanta opinii, stabilita naratiunea si ordinea elementelor, montaje etc.

Pe de alta parte, un talk-show e mult mai spontan si mai usor de creat. N-ai nevoie decat de o tema cat de cat precisa, un set de intrebari si niste invitati vorbareti. Tehnic vorbind, te descurci cu ce ai deja: acelasi studio cu aceleasi lumini, mobilier si cameramani in fiecare seara. De-asta se bazeaza OTV-ul, spre exemplu, asa de mult pe genul asta de material – e ieftin si mult mai spontan decat un program elaborat.

O poveste similara e si cu serialele, unde intuiesc ca scenariul se scrie “la metru”. Imi si inchipui un producator sunandu-l pe om, zicandu-i “Mosule, poti sa ma mai rezolvi si pe mine de zece episoade pana saptamana viitoare? Hai te rog eu.”. Mi-a povestit o data un tip care a lucrat in Venezuela intr-un studio de productie pentru telenovele, care mi-a spus ca se produceau atat de multe episoade, incat actorii nu mai invatau replicile! Toate replicile li se suflau intr-o casca. Le citea o duduie de pe o foaie, iar aia le reproduceau cu dramatism. Cei de la montaj erau si ei grabiti si cu multa munca pe cap, asa ca uneori decupau prost bucatile. Asa se intampla ca rezultau scene de gen

Juan: “Maria, Fernando este mort!!!!”
Maria: [5 secunde pauza penibila]….O, nu!

Bun, nu mai continuam, ati prins ideea. Producatorii de televiziune vor multe programe ieftine, care sa prinda la majoritatea telespectatorilor, asa ca trag in jos de nivelul intelectual, de vocabularul folosit si de temele abordate. Si cum cei mai multi telespectatori sunt mediocri, multe productii TV sunt mediocre. Simplu.

Si pentru ca stiu ca voi nu va multumiti cu mediocritatea, va incurajez din toata inima sa-i mai taiati din norma televizorului.

O sa-mi spuneti, bineinteles, ca exista si emisiuni si filme bune si foarte bune. Si bineinteles ca n-o sa va contrazic, discutam asta in partea a 4-a. Dar tot ce vreau sa va spun e ca e plin si de lucruri abjecte la tot pasul.

Iata exemplu:

“Cativa paparazzi au surprins-o pe cantareata X cand iesea de la cumparaturi, cu un televizor cu plasma in valoare de peste 100 de milioane si mai multe haine decat ar putea incape intr-un sifonier.”

Ok, si? Cu ce m-a ajutat pe mine, personal, povestea asta, care a durat 10 minute (cu tot cu comentariile unui dobitoc)? N-o cunosc personal pe cantareata, poate nici macar nu-i ascult muzica. Imi pare bine ca-i bogata ce treaba am eu? Stiam ca se pot castiga bani in industria muzicala, nu voiam demonstratie. A fost un simplu exemplu de emisiune inutila, numai buna de inodobitocit masele. Mai pot sa continuu cu exemplele pana maine dimineata, sa invoc “stirile” despre cimpanzeii de la gradina zoologica din Luxembourg care si-au tras-o dupa 6 luni de abstinenta (ce fel de stire e asta?), despre Mutu si Prigoana sau despre “Schimb de mame”. Eu sper ca nu va uitati asa ceva, totusi…

Stiti metafora aia cu GIGA, folosita in IT? “Garbage in > garbage out.” Daca ceea ce va intra in creier e de proasta calitate, ce iese din el are sanse sa fie la fel.

Nu va alimentati creierul cu gunoaie abjecte, asteptandu-va sa deveniti din ce in ce mai destepti – nu functioneaza strategia asta.

PROBLEMA #3: PESIMISM SI NEGATIVISM

E o idee general acceptata ca lucrurile pozitive sau neutre se “vand” publicului mai greu decat dezastrele si atrocitatile, datorita incarcaturii emotionale pe care o au. Ce-ar fi sa zica la stiri “Azi in Cluj a fost o zi normala, nici un accident grav de circulatie, nici o crima, nici un jaf la casele de schimb valutar, toate bune.”. Astept stirea asta. Pana una-alta, stirile suna cam asa:

“35 morti si 40 raniti: acesta este bilantul atentatului din Palestina”.

Oameni mor tot timpul, iar intr-o tara unde atentatele tin de domeniul rutinei si obisnuitului, nu e de mirare ca se intampla asta. Cu toate astea, cu ce ma priveste pe mine?

Sa va povestesc ceva misto de tot. M-a marcat ce i-a spus o data un evreu din Tel Aviv unui prieten: “La noi in oras e ceva normal sa explodeze un autobuz, de exemplu. Asa ca nu mai suntem atat de disperati. Ar insemna sa murim de frica, sau sa nu mai iesim deloc din casa, nu?”. Pai daca ei nu sunt atat de ingrijorati, d’apai noi, care suntem pe alt continent geografic…ce vrem?

Si accidente rutiere se intampla, mai ales cand soferii beau 2 litri de tuica sau se urca obositi la volan; dar nu numai atunci. Si totusi, de ce trebuie de fiecare data sa vedem mate intinse pe sosea, femei care bocesc isteric si asa mai departe? Deja nu mai e vorba de educatie rutiera si conduita preventiva aici. Scapam in domeniul horror-ului, iar asta ne afecteaza, oameni fiind.

Eu tin minte cat de afectata a fost mama cand se intampla povestea cu jurnalistii rapiti in Irak. Era intristata si ingrijorata de soarta lor si se uita mereu la TV. Chiar s-a rugat intr-o seara pentru ei. Ei, mama avea oricum o gramada de necazuri si probleme ale ei, astea veneau ca un “bonus” pe capul ei. Preocuparile astea consuma energie in mod inutil.

Va dati seama ca ar trebui sa plangem incontinuu daca am asista la fiecare caz de copil mort de inanitie, de jurnalist nevinovat impuscat in cap sau bebelus aruncat la gunoi intr-o punga de plastic? Ei bine, asta vedem mereu la TV, si sunt lucruri care se intampla si se vor intampla! Punct.

Mai mult, exista un fenomen numit “compassion fatigue”, un fel de saturatie si desensibilizare a oamenilor fata de evenimentele ingrozitoare. La un moment dat, incepem sa le vedem ca pe material de rutina si nu mai realizam gravitatea lor, mai ales pentru ca suntem distantati de ele. “Cati morti au fost? // 300 sau 3.000, nu mai tin minte exact.”. Diferenta intre 300 si 3.000 de oameni e de 2.700. Au murit astia 2.700, sau nu? Nu stim exact.

Pe vremea cand nu exista mass-media habar n-aveau europenii ca-n Timorul de Est au fost decapitati 100 de oameni. Faptul ca stim sau ca nu stim despre asta nu ne ajuta cu nimic.

Sa va mai povestesc o idee ilustrata excelent de Bruno Medicina, la unul dintre seminarele lui. Bruno spunea asa: imaginati-va o insula cu o mie de oameni, unde probabilitatea unui asasinat e de 1 pe an si accidente rutiere grave de 3 ori pe an. Viata buna si frumoasa, peste 99% din oameni o duc excelent, se moare de moarte buna. Bun, acum inchipuiti-va un arhipelag de 150 de astfel de insule, cu un post de televiziune centralizat. Stirile la oamenii astia ar fi un calvar, pentru ca ar vedea anual 150 de oameni omorati, si 450 de accidente rutiere! N-ar fi saptamana in care sa nu se pomeneasca de asa ceva. Cu toate astea, viata oamenilor tot buna si frumoasa ramane, iar sansele unui asasinat tot aceleasi sunt.

Eu stiu cum zice bunica mea mereu: “ai vazut mama cate se intampla in ziua de astazi…”. Nu e vorba de ziua de astazi, mamaie! Evenimente de la Stirile de la ora 5, cu taranul care se imbata si-si omoara vecinul cu sapa se intampla de cand lumea si pamantul. Apropo, ati citit Ion de Rebreanu? Ia sa verificam in arhivele puscariilor si tribunalelor… cate cazuri de omor si cate talharii se intamplau pe vremuri? Acum 30 de ani? Acum 70 de ani?

Pun pariu ca nu variaza drastic cifrele, doar ca atunci nu era televizor sa ni le prezinte in detaliu pe fiecare – asta-i diferenta.

Asadar: de ce trebuie sa vedem atatia morti si infometati zilnic? La ce ne foloseste, concret. Vreau argumente clare si lucide .

CONTRAARGUMENTE?

Iata-ne ajunsi la finalul seriei despre televizor. Am intuit doua dintre contraargumentele pe care sunt aproape sigur ca o sa mi le aduceti dupa citirea primelor trei articole: (1) Discovery Channel si (2) nevoia de informare…

1. The Discovery Channel Syndrome

Cand scriam randurile de mai sus, ii si auzeam pe 90% dintre comentatori zicand “da domne, dar eu ma uit pe Discovery, ca devin mai cult si aflu despre Cleopatra si ingineria genetica”. Excelent. Nu va contrazic, dar fac o singura mentiune: se pare ca traim acum intr-o epoca in care adunatul de informatie nu mai e la atat de mare cinste; pe de alta parte, gandirea analitica si creativitatea sun cruciale. Sa va explic: am atat de multi prieteni care stiu toti afluentii Nilului, toate culmile muntoase din Alpi si multe lucruri despre Tyranosaurus Rex. Sunt destepti, culti…cum vreti. Dar la ce folosesc toate informatiile astea factuale? Viata lor nu pare deloc deosebita sau speciala. Daca nu le integram in mod constructiv in viata noastra, nu vad la ce sunt utile – in afara de entertainment. Din teoria asta si alte cateva au rezultat si conceptele recente din sociologia mass-media: “docutainment”, “edutainment”, “infotainment”.

Setea voastra de cunoastere poate fi directionata si fructificata mult mai constructiv, in moduri care sa va imbunatateasca viata enorm. Sper sa scriu intr-o zi un articol si despre asta…

Din nou, nu-mi spuneti, pentru ca stiu: exista lucruri utile la televizor. Un exemplu este The Apprentice al lui Trump, dupa cum bine comenta un blogger.

2. “Dar am nevoie sa fiu informat!”

Corect. Cum e vorba aia, “informatia inseamna putere”. Traim in era informatiei. Motiv pentru care va rog sa comparati urmatoarele stiri:

• “Maine aeroportul Otopeni va fi inchis pentru cateva ore, iar orarul zborurilor se va modifica” – in contextul in care tu ai de gand sa zbori maine in strainatate.
• “Doi gemeni australieni s-au nascut cu o boala foarte rara, cu mainile si picioarele lipite.”
• “Cristi Chivu a declarat ca inca mai e suparat pe [...].” sau “X inca mai regreta divortul de Y”

Prima este stire, in adevaratul sens al cuvantului; a doua are iz de “infotainment”, iar a 3-a e diaree de tabloid, cu silicoane si divorturi care pe mine nu ma privesc in absolut nici un fel. Din partea mea, pot divorta, se pot recasatori…sanatosi sa fim cu totii.Va arunc o provocare: incercati sa stati “neinformati” pentru 3 zile. Cat de drastic vi se schimba viata?

CONCLUZIE?

Am vazut asadar, ca televizorul nu ne mananca doar timpul, ci si alte lucruri, printre care cele mai de pret sunt creativitatea si optimismul. Iar daca ar fi sa va dau o recomandare, ea nu ar fi in nici un caz sa nu va mai uitati la el. Ar fi culmea sa zic asta. Uitati-va, dar cu moderare, si intrebati-va, macar din cand in cand: “imi foloseste la ceva asta?” si “ma distreaza macar chestia asta, sau nici atata”?

Veti realiza ca multe dintre programele de la TV nu sunt pentru voi, ci petru ceilalti. Pentru mase. Iar voi vreti sa va detasati de mase, pentru ca altfel n-ati avea ce sa cautati pe motivational.ro, citind acest articol.